Dependența: nu un viciu, ci o soluție psihică

În limbajul comun, dependența este încă privită ca o slăbiciune de caracter, o lipsă de voință sau o problemă de autocontrol. În cabinet, realitatea este mult mai complexă și mult mai umană.

Ca psihiatru și psihoterapeut în formare, nu privesc adicțiile ca pe problema în sine, ci ca pe o soluție psihică. O soluție imperfectă, uneori autodistructivă, dar o soluție care a apărut din necesitate.

Ce este, de fapt, dependența?

Dincolo de substanță (alcool, droguri, medicamente) sau comportament (jocuri de noroc, muncă excesivă, mâncat compulsiv, pornografie), dependența îndeplinește aproape întotdeauna o funcție psihologică clară:

• reglează emoții care nu au putut fi reglate relațional

• amorțește o durere psihică greu de pus în cuvinte

• creează un sentiment de predictibilitate într-o lume internă haotică

• ține locul unei relații care a lipsit sau a fost trăită ca periculoasă

În acest sens, dependența nu este opusul sănătății, ci o încercare de supraviețuire.

Dependența ca relație

Un aspect esențial, adesea ignorat, este că dependența funcționează ca o relație. Substanța sau comportamentul devine:

• mereu disponibil

• predictibil

• lipsit de ambivalență

• incapabil să abandoneze

Pentru persoane cu istoric de atașament nesigur, relații traumatice sau lipsă de conținere emoțională timpurie, această „relație” poate fi resimțită ca fiind mai sigură decât relațiile umane.

Salman Akhtar descrie foarte bine acest fenomen atunci când vorbește despre ceea ce se află dincolo de adicția primară. Adicția nu este doar legată de plăcere sau de evitarea sevrajului, ci de o organizare profundă a sinelui, construită în jurul unui gol, al unei discontinuități interne. Substanța sau comportamentul adictiv ajunge să țină laolaltă un eu fragil, să prevină dezintegrarea psihică și să ofere o formă de coeziune identitară.

De aceea, simpla eliminare a dependenței, fără a construi alternative relaționale și interne, poate fi trăită ca o pierdere majoră, uneori chiar ca un colaps psihic.

De ce controlul și rușinea nu funcționează

Modelele bazate exclusiv pe control, abstinență forțată și moralizare ignoră funcția dependenței. Ele pot produce conformare pe termen scurt, dar cresc:

• rușinea

• disocierea

• riscul de recădere

• sentimentul de eșec identitar

Întrebarea terapeutică esențială nu este: „Cum te fac să te oprești?” ci: „Ce s-ar întâmpla cu tine dacă te-ai opri acum?”

Rolul psihiatriei: sprijin

Tratamentul medicamentos are un rol important în adicții, dar nu ca soluție unică. În practica mea, medicamentele funcționează asemenea unei cârje: pot ajuta persoana să traverseze o perioadă dificilă fără să se prăbușească.

Ele pot reduce intensitatea simptomelor, pot scădea multiple riscuri și pot crea un minim echilibru intern, astfel încât persoana să poată rămâne în contact cu sine și cu procesul terapeutic.

Medicația nu ar trebui să șteargă conflictul intern, ci să îl facă suportabil.

Vindecarea nu înseamnă doar abstinență

Abstinența este uneori necesară, alteori posibilă doar treptat. Dar vindecarea reală apare atunci când:

• persoana dezvoltă capacitatea de autoreglare emoțională

• apare o relație terapeutică suficient de sigură

• emoțiile pot fi simbolizate, nu doar evacuate prin comportamente

• identitatea nu mai este organizată exclusiv în jurul dependenței

• comportamentul propriu-zis devine unul conștient și nu compulsiv

Un mesaj important:

Dacă te lupți cu o dependență, nu ești defect. Nu ești slab. Nu înseamnă că nu ai “voință”.

Dependența spune o poveste despre cum ai încercat singur să îți alini o suferință.

Iar acea poveste poate fi înțeleasă, conținută și rescrisă.

Surse de inspirație

• Akhtar, S. – Dincolo de adicția primară

• Winnicott, D.W. – The Maturational Processes and the Facilitating Environment

• Bollas, C. – The Shadow of the Object

• Bion, W.R. – Learning from Experience

• Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts

• Van der Kolk, B. – The Body Keeps the Score